”Era primavara. Intr-o dimineata, ciresul din gradina se umplu de flori albe ce miroseau delicat. O multime de albine sarguincioase si gandacei pofticiosi se repezira sa le viziteze. Era o incantare si o zapaceala generala. Era o nebunie de frumusete sa zbori de la o crenguta la alta, bazaind si cautand polenul dulce. Toata lumea se hranea, se simtea libera si bucuroasa de belsug.
Dar legea naturii era dintotdeauna bine facuta: fericirea maxima sa nu fie fara sfarsit, ci sa alterneze cu o stare de asteptare a altei fericiri sau chiar cu starea pe care unii o numesc nefericire. Astfel, dupa o vreme, veni si ziua cand florile isi incheiasera perioada de glorie a frumusetii. Lasara sa le cada petalele de care acum nu mai aveau nevoie, iar in locul lor aparura bobite mici si verzi, puii de cirese. Insectele incetara sa zboare printre crengi, pentru ca puii de cirese nu aveau nici un pic de gust dulce. In schimb, cresteau de la o zi la alta. Se umflau in pomul-cires, care le era ca un fel de tata. El ii ocrotea si avea mare grija de fiecare pui. Le impartea seva asa cum torni supa intr-o farfurie. Puii de cirese erau mereu flamanzi si mancau tot, stiind ca in acest fel vor creste mari si vor deveni intr-o zi fructe atragatoare.
Dupa cateva saptamani, chiar asa se petrecura lucrurile. Bobitele crescute nu mai erau verzi si tari, ci incepusera sa se ingalbeneasca, sa se fragezeasca si sa devina un pic lucioase – cirese in toata regula. Crengile se arcuiau, pentru ca ciresele atarnau tot mai greu si trageau crengile in jos Se luau la intrecere care se coloreaza mai repede in rosu infocat. Ciresele cresteau, cresteau si se tot mareau. Se rotunjeau ca niste balonase si furau de la fiecare raza a soarelui puterea de a deveni grozav de gustoase. Putem crede ca ciresul s-a suparat din cauza noului sau aspect...Dar nu era deloc asa. Ciresul abia astepta sa vada ce o sa se mai intample.
Era vorba de finala unui concurs. Toata lumea era in asteptare. Venea culegatorul. El alegea si strangea ciresele care se copsesera primele pe crengile cele mai insorite. Frumoasele se rostogoleau vesele si multumite in cos. Erau teribil de mandre, pentru ca se simteau foarte admirate, ca la un concurs de frumusete. Aceeasi soarta fericita o avura si ciresele pe care culegatorul le stranse in zilele urmatoare. Si ele fura pretuite in mod special.
Pe o creanga mai laturalnica, ferita de vederea culegatorului, continua sa creasca pe codita ei o cireasa la care soarele ajungea numai la amiaza. Din aceasta cauza, ea crescuse mai incet. Dar era la fel ca celelalte, ba chiar avea o codita mai lunga si mai puternica. Numai ca, printre frunze, culegatorul grabit nu o zarise si n-o culesese niciodata, desi revenise la cires de mai multe ori. La inceput, cireasa privise cum cadeau in cos suratele ei mai coapte. Privea asteptand sa-i vina si ei randul.
Numai ca pe ea nu o baga nimeni in seama, nu o pretuia nimeni, de parca nici n-ar fi meritat.
- Este insuportabil si incorect ce mi se intampla! Sunt urata! Nu sunt buna de nimic! se agita in felul ei cireasa, rasucindu-se pe codita, gata sa cada la pamant de suparare. Se simtea stinghera si izolata. Nu mai stiu ce sa ma fac! Nu mai am nici o speranta...
Noaptea, pe racoare, ciresul puternic, care stia ce se intampla de obicei cu ciresele lui, fosnea frunzele soptind calm vorbe pline de intelepciune.
- Te inteleg. Este greu sa astepti. Ar fi preferabil sa reusesti din prima in tot ceea ce faci, dar, daca nu reusesti, ai in tine puterea sa suporti acest lucru! Vei merge mai departe. Bucura-te de ceea ce ai, de frumusetea si bunatatea din tine, care te fac atat de deosebita!
Cireasa lasa aceste cuvinte intelepte sa-i atinga miezul si sa puna liniste in el. Ii daruiau incredere, rabdare. Ii era bine, avea o speranta.
Intr-o zi, un pictor se plimba prin gradina. Se aseza sub pom si, ridicand ochii din intamplare, vazu printre frunze singura cireasa uitata sub pom. Era o cireasa minunata, mare, coapta, rosie, vie, sclipitoare. Cireasa era atat de frumoasa, incat o culese imediat. O admira in lumina soarelui si se bucura de asa noroc. Avea nevoie tocmai de o cireasa pentru tabloul lui cu fructe de vara. Cireasa era un model perfect.
Trecura multi ani de-atunci. Tabloul lui sta si acum atarnat pe peretele din camera mare, iar dintre toate fructele pictate acolo, cea mai proaspata si mai frumoasa este cireasa despre care v-am povestit.”
Poveste preluată din cartea ”Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți” – Sempronia Filipoi, de catre echipa de psihoterapeuti Gamma Clinic Psychology
Gamma Clinic Psychology by Gamma Institute
